Schimbarea de paradigma din Premier League

Premier League ramane cel mai interesant campionat din lume. Multi spun si cel mai bun, altii nu se sfiesc sa arate cu degetul ca cele mai bune echipe ale Europei nu se afla in Anglia, iar cei mai buni jucatori nici atat. Oricum ar fi, Premier League vinde in continuare imaginea unei intreceri tari, deschise si imprevizibile. Poate nu mai castiga blackburn rovers campionatul, insa surprize exista iar pentru primele 4 locuri se bat cu sanse acceptabile vreo 7 echipe. Comparati asta cu Spania (3 echipe), Germania (2), Franta (2) si putem intelege de ce un spectator neutru si-ar taia bilet la Everton-Liverpool mai degraba decat la Betis-Sevilla. Totusi, in ultimii ani, doar doua echipe au dominat cu adevarat fotbalul englez: Chelsea si Manchester United, cu o aparitie meteorica a lui City, impiedicat de prea multe ori in hainele grele de aur. Doua echipe care au castigat Champions League, doua echipe care si-au impartit titluri nationale, doua echipe care au marcat varful Premier League. In prezent insa, aceasta paradigma pare ca incepe sa se schimbe si ni se pregateste o reintoarcere la originile mai haotice ale Premier League.

  • Manchester United si-a schimbat antrenorul-legenda dupa 25 de ani. Acest lucru nu are cum sa nu aiba o repercusiune imediata pentru club, indiferent de numele succesorului. Sir Alex Ferguson s-a identificat cu acest club si cu performantele lui, iar Moyes a fost ales tocmai pentru a replica un proiect pe termen lung, nu pentru a obtine imediat titluri. Faptul ca Manchester are rezultatele pe care le are, cu un lot destul de limitat si cu un joc care asteapta un plan este o indicatie sigura ca aceasta echipa experimenteaza o “cadere controlata” de pe soclul ultimilor ani.
  • Chelsea, cu o strategie total diferita fata de United a avut, cel putin in ultimii trei ani o evolutie convulsiva, care a coincis, paradoxal cu cele mai mari performante ale clubului. Dar au fost mai degraba reusitele de geniu ale unui autist care apoi recade in stupoarea initiala; rand pe rand au plecat ancelotti, di matteo, benitez. Iar asta denota in primul rand o criza de identitate. Mai ales cand rechemi antrenorul pe care l-ai dat afara cu cativa ani in urma, fie el si Mourinho. Daca la United vorbim de o criza controlata, din cauza acelui vid de putere de dupa Sir Alex, la Chelsea puterea exista, dar este atat de inconsecventa incat acest lucru se reflecat pana si in jocul echipei, cand pozitiv, cand negativ, cand anost (meciul cu United), cand spectaculos (a doua repriza cu Spurs); un cock-tail de senzatii, ca un om ca trece mult prea repede de la mahmureala la extaz si invers. Iar asta se simte in clasament, unde Chelsea a lasat pe drum 7 puncte pana acum, in doar 6 etape.
  • Echipele din valul doi al fotbalului englez s-au intarit atat ca viziune cat si ca joc. Liverpool a angajat un antrenor recunoscut pentru viziunea sa despre fotbal, i-a dat timp si iata ca in al doilea sezon se vede o linie directoare. Liverpool duce mingea usor in atac si acolo are destula calitate pentru a castiga meciuri: Sturridge si Suarez, ajutati de doua flancuri mobile ca Jose Enrique si Henderson s-au transformat intr-o arma letala si consecventa. Everton l-a angajat pe Martinez, un antrenor cu o cota buna in Anglia si este singura echipa neinvinsa. Arsenal redescopera talentul lui Wenger si pofta acestuia de performanta, ii resusciteaza pe Ramsey si Whilshere si da sperante fanilor ca se pot bate la titlu. Tottenham, dupa foarte multi ani, domina piata transferurilor, mizeaza in continuare pe un antrenor tanar care simbolizeaza acel “schimb de putere” care se pregateste in fotbalul englez. Strangerea de mana dintre Mourinho si AVB la sfarsitul meciului de pe White Hart Lane are semnificatii alegorice: pe cei doi ii leaga sapte ani de munca impreuna, dar acum ucenicul a plecat pe drumul sau pentru ca se considera mai “progresist” decat maestrul
  • Manchester City este oarecum la mijlocul acestei schimbari de putere. Desi este una din campioanele Angliei din ultimii ani, City nu a dat niciodata impresia ca poate confirma; in Europa a fost o umbra, iar in campionat s-a remarcat si prin forma execrabila din deplasare. In plus, a schimbat antrenorul, in locul ezitantului Mancini aducandu-l pe mai seriosul Pellegrini. De fapt asta e si imaginea pe care mizeaza acest club, de recuperare a unei seriozitati pierdute. Astfel se explica si de ce au plecat clovnii Balotelli si Tevez. Deocamdata City nu confirma. Dar se prea poate sa vorbim aici de inceputul unui proiect pe termen lung.

Exista deci un vid de putere acolo sus, in fruntea Premier League. Fotbalul fierbe in acest vid si cere o schimbare, cere alte rivalitati, cere reveniri in prim plan.

United se pregateste sa moara

Sau asa ar suna propaganda alarmista a nostalgicilor campioanei Angliei. Infrangerea cu WBA, o echipa altfel neobisnuita cu loviturile de teatru, a marcat unul din socurile acestui weekend. Am selectat mai jos cateva evenimente ce mi-au atras atentia in acest weekend fotbalistic.

 

  • Inceputul de campionat al lui United este cel putin ingrijorator, dar nu e doar un inceput de campionat. Este un inceput de era, cu miscarile tectonice care se impun. Cand Alex Ferguson a preluat echipa, Manchester United a fost in primele sezoane un grup care se lupta pe la mijlocul campionatului. Sa nu uitam ca Moyes nu a fost angajat sa castige imediat trofee (pentru asta era disponibil Mourinho) ci sa construiasca un proiect. Iar asta cere timp. Fanii lui United sunt primii care  ar trebui sa stie mai bine.
  • Atletico  Madrid a castigat primul meci in campionat contra rivalilor castilieni dupa 14 ani. 14 ani de umilinte, indoieli si suspiciuni. Toate imprastiate sambata noapte pe Bernabeu. “EL Cholo” Simeone a construit cu migala un bloc compact, scurt si care se misca ca un tot, cu o tranzitie rapida si un atacant capabil sa se bata cu toate mijloacele gri ale periferiei regulamentului, DIego Costa. Au fost pe langa gol, cateva alte ocazii clare pentru Atletico, in timp ce pentru Real au zumzait fluieraturile in tribuna pentru inca o prestatie nefiresc de slaba. Ancelotti incepe sa resimta hatisurile politice ale acestui club istoric si inca nu demonstreaza ca are un plan.
  • Chelsea si Tottenham au livrat un meci alert, viu si care pana la urma s-a incheiat echitabil. Spurs au aratat in  prima repriza cel mai bun fotbal din Premier League, la concurenta cu Manchester CIty in meciul cu United, dar dupa pauza intrarea renegatului Mata a schimbat paradigma si Chelsea putea castiga daca Torres isi pastra calmul. A fost si o ciocnire a orgoliilor celor doi antrenori, o feuda intre maestru si ucenicul razvratit. In urma cu 20 ani AVB se intalnea pe scara blocului unde locuia cu vecinul sau, antrenorul celor de la Porto, caruia ii prezenta insufletit ultimele analize tactice. Vecinul, un antrenor experimentat si sobru a ramas stupefiat de calitatea informatiei prezentate de adolescentul pistruita si l-a angajat la departamentul de analiza al clubului. Vecinul se numea Bobby Robson. Apoi, AVB a lucrat spate ani cu Mourinho iar meciul de sambata a fost prima intanire intre cei doi, ca o oportunitate sa rezolve conflictele mocnite ale ultimului an de colaborare.
  • In Germania, nimic nou. Bayern castiga acasa fara sa impresioneze, Borussia da alt recital pe teren propriu. Cele doua constelatii se apropie incet, dar sigur de punctul de contact.

Urmeaza o noua etapa de Liga Campionilor, unde vom avea o prima estimare a raportului de forte in Europa. CIne vrea si cine pare sa poata

Cine este ‘Tata’ Martino

Barcelona conduce cu 4-1. Este minutul 80 si Messi intoarce capul spre marginea terenului doar ca sa vada luminand beculetele cu nr 10 care anunta schimbarea. Se intampla atat de rar aceasta schimbare incat oamenii freamata fara sa vrea, privind peste gradene, in timp ce argentinianul se indreapta cu capul plecat spre banca, trecand pe langa antrenor, fara sa-I arunce macar o privire.

In tot acest timp Tata Martino priveste aranjarea celor 11 jucatori, cu privirea alerta, asa cum o facea si acum 20 de ani, din teren, unde ara spatiul din spatele varfurilor la Newell’s Old Boys. De pe margine il priveau alti ochi alerti, mangaiati si atunci si acum de o umbra de nebunie: cei ai lui Marcelo Bielsa.

Cand Gerardo Martino a fost anuntat ca successor al lui Tito lumea fotbalului a fost luata prin suprindere. Singura legatura a lui Martino cu Europa a reprezentat-o acea trecere meteorica pe la Tenerife, adus de unul din mentorii sai, Jorge Scolari. Atat. In rest, a ajuns pe Nou Camp ca un personaj necunoscut, invaluit in sperante dar si incertitudini.

Pentru cei care urmaresc insa detaliile fenomenului, aceasta miscare nu a mai parut atat de surpinzatoare. Tata Martino a fost in primul rand un foarte bun mijlocas ofensiv, jucand peste 500 de partide pentru Newell’s Old Boys, clubul-totem al carierei sale. Intr-un sondaj al suporterilor a fost ales cel mai important jucator din istoria clubului. A fost prezent la toate performantele echipei din anii 80 si 90 si a avut un rol pe care cei cu care au lucrat l-au caracterizat ca esential. Un liant intre antrenor si vestiar, asa cum era si un liant intre mijlocasii defensivi si varfuri. Jose Yudica, un legendar antrenor argentinian, cel care l-a antrenat pe Martino in anii 80 spunea despre el ca “nu are cum sa nu reuseasca. Pentru ca stie sa aleaga si sa se descurce intr-un colectiv”. Inlocuirile lui Messi pot parea bizare dar oamenii care l-au cunoscut pe Martino inteleg ca doar facand alegeri poti sa castigi cu adevarat. Iar asta inseamna cateodata sa accepti ca Messi trebuie sa se odihneasca pentru a putea avea mult mai multe sanse sa straluceasca atunci cand conteaza cu adevarat: in primavara si vara anului urmator.

Martino stie ca lucrurile grabite, chiar daca facute bine, pot avea consecinte triste. In 1992 Newell’s castiga fulminant prima parte a campionatului, condusi de totalitarul Bielsa, un antrenor atat de teoretic si fundamentalist incat a lasat deoparte orice prudenta, uitand sa inteleaga nevoia jucatorilor sai de a se odihni. Iar asta a insemnat un declin atat de abrupt, incheiat cu o infringere cu 6-0 in fata celor de la San Lorenzo in Copa Libertadores incat in aceeasi seara, prabusit in camera sa de hotel, Bielsa a inceput sa planga de rusine, contempland, asa cum avea sa declare mai tarziu, cele mai negre ganduri. S-a ridicat atunci, si , fara a renunta la idealismul sau teoretic, Bielsa a repus echipa pe picioare. De aceasta data ajutat de cel pe care il vedea deja  ca un cap limpede si un om capabil sa aiba calmul necesar pentru a transpune in realitate ideatica uneori scapata de sub controlul ratiunii a lui “El Loco” Bielsa. Si Newell’s revenea si juca chiar finala Cupei Libertadores, pierduta atunci, ca si in 1988 cand o juca pentru prima data in istorie, la penalty-uri.

Aceasta anecdota arata si influenta pe care Bielsa a avut-o asupra lui Martino. Marturisea chiar el, dupa multi ani, cat l-a ajutat Bielsa sa inteleaga jocul si cat si-ar fi dorit sa il cunoasca mai devreme. Cu toate astea, e important sa-i despartim pe cei doi. Unul nu e doar continuarea celulilat, asa cum bunaoara AVB nu e doar continuarea “genetica” liniara a lui Mourinho. Cand ma gandesc la relatia dintre cei doi, ma gandesc la Marx si Engels. Fundamentalistul Marx, pierdut in torentele sale meditative, in hartogaria sa din care nu iesea cu zilele, era temperat de un Engels mai calm, mai integrat in lumea inconjuratoare, cu o minte mail limpede, capabila sa descifreze hatisul brut de ganduri si idei ale excentricului sau prieten. La fel cu Martino, inca de pe vremea cand conducea vestiarul ca jucator era capabil sa linisteasca natura obsesiv-compulsiva a lui Bielsa pentru a extrage diamantele ce-l vor ajuta mai tarziu pe banca tehnica.

Astfel, ajuns pe banca nationalei Paraguayului invata sa fie si conservator, abandoneaza fundamentalismul teoretic bielsist pentru a intari defensiva unei echipa care avea sa joace un sfert de finala de campionat mondial in 2010, pierdut contra Spaniei si o finala de Copa America dupa ce elimina mai creativa Brazilie. Martino este deci mai pragmatic, mai lucid, mai capabil sa inteleaga cu ce oameni are de-a face. Si cum sa le vorbeasca direct si lucid. Acolo unde Bielsa isi privea jucatorii ca niste “oameni ai muncii”, niste proletari ai fabricii sale de idei care nu pot decat sa fie modelati pentru a juca fotbalul estetic si  ofensiv in orice circumstante, Martino vorbea cu ei. O calitate mostenita de la Jose Yudica, primul sau mare antrenor, care nu obisnuia sa se plimbe printre jucatori cu un carnetel si un creion in mana ci participa la jocul lor, pasa cu ei obligandu-i cand ii returnau pasele sa fie responsabili.

Acest pragmatism al lui Martino a fost insa intotdeauna in slujba unei idei despre fotbal. Nu a fost un pragmatism cinic. Fotbalul nu a incetat niciodata sa fie vazut in mintea sa ca un joc estetic, in care primeaza calitatile tehnice, jocul de pase si triangularea. Jorge Scolari, antrenorul care l-a initiat in Europa spunea despr el ca “era un mijlocas care chiar intelegea jocul. Avea o intelegere a esentei jocului. Pentru el conteaza foarte mult jocul de echipa si infrastructura de pase, si apoi il intereseaza si aspectul pur estetic al jocului”.

Calitati care l-au ajutat, ajuns pe banca celor de la Newell’s in 2012 sa castige campionatul din primul an. Impingandu-si adversarii in corzi, pasandu-i, atacandu-i si terminand cu niste cifre istorice. A fost la un pas de Copa Libertadores, acolo unde un alt “nebun” al jocului estetic  l-a invins: Ronaldinho.

Astfel ca nu e chiar o intamplare sau o surpriza ca Gerardo Martino antreneaza Barcelona. Desi i-a succedat lui Tito, adevaratul personajpe care il inlocuieste se numeste Pep Guardiola, iar pe cei doi ii leaga o intreaga conceptie despre fotbal, asa cum ii leaga si mai concreta afinitate pentru Mascherano. Asta pentru ca Pep este si el un bielsist, desi s-a inspirat poate mai mult din filonul european al fotbalului total, adus de Ajax-ul lui Rinus Michels, de Cruyff si de excentricul Van Gaal. Dar in esenta viziunea este aceeasi; un 4-3-3 flexibil , cu un mijloc creativ, capabil sa gaseasca asocieri (acele “triangulari” ) rapide si sa dezvolte jocul cu aripi mobile, bazat pe esafodajul unei posesii prelungite. Totul intr-o nota estetica si pozitiva.

La Barcelona insa, Martino va trebui sa puna, paradoxal, mai mult accent pe ceea ce il deosebea de Bielsa: capacitatea de a intelege comportamentele jucatorilor si a conduce un vestiar. Messi, Neymar, Pique, Xavi sunt toti super vedete, au ego-uri cu care uneori este greu de negociat si sezonul trecut a aratat ce se poate intampla cand niste mari jucatori isi pierd acel liant de a forma un grup compact. Este pimul job al lui “Tata”. A fost ales si pentru asta. Pentru fostul mijlocas-legenda al celor de la Newell’s este singura provocare de care mai avea nevoie.

Povestea porcului si blestemul fotbalului pe bani

Luis Figo priveste sus, in varful tribunelor. Sunt abrupte, asa cum le stia cand il iubeau. Acum vede ochii rosii de ura, pumnii agitati in aer, maxilarele inclestate. Se indreapta spre coltul terenului dar trebuie sa aiba grija la brichetele, monezile, sticlele si telefoanele care zboara prin aer. Se opreste, priveste spre arbitru, da din umeri.

Meciul acela, din 2002, s-a intrerupt 16 minute si in ideatica colectiva a suporterului de fotbal reprezinta momentul in care Luis Figo s-a intors “acasa”. Ma rog, in fosta sa casa, imbracat in tricoul blanco al rivalilor din Madrid. Meciul s-a intrerupt 16 minute, timp in care stewarzii au recuperat din iarba, chiar de langa coltul terenului un cap de porc. Un cochinillo, cum spun ibericii. Un cap de porc afumat, cu pielea lucioasa si ochii inchisi. Un cap de porc aruncat de un fan, de undeva, dintre alti fani, dintre pancarte care urlau despre tradare, mercenari si ticalosie morala.

In urma cu trei ani, Luis Figo, jucator si capitan al FC Barcelona, semnase pentru marea rivala Real Madrid. Numai ca Barcelona-Real Madrid nu mai este un simplu meci de fotbal. Nu se stie de cand, dar nu mai este. Este un vartej de sentimente amestecate, de ura colcaita, de emotii deversate si sfichiuiri printre dinti. Este, in sine, un mod de viata. O rivalitate istorica transformata dintr-un joc intr-o miza. Capul de porc aruncat in teren catre “tradatorul” Figo atesta despre realitatea transanta al acestei rivalitati si  mai vorbeste si despre loialitate in era fotbalului. Si ce inseamna asta intr-o lume in care jucatorii se vand pe sute de milioane si sunt platiti cu cateva bentley-uri pe saptamana. Pentru fani, asta inseamna munca silnica pentru culori. Esti platit bine, trebuie sa tragi bine si sa nu tradezi. In primul rand.

Figo poate nu s-a tradat pe sine. A spus-o, a plecat nemultumit de conducatori, umilit chiar. Dar de ce la Real. De ce nu? Au plecat si altii. E foarte greu insa pentru o relatie atat de tensionata ca cea intre cele doua cluburi si cele doua mase de suporteri sa digere explicatii individuale. Pentru ele ramane de neinteles. Asta e de fapt simbolul acelui cap de porc, neintelegerea, absurdul de a accepta un dat. Si fractura dintre ce asteapta comunitatile de fani si ce ofera “piata”.

Este insa si un semnal de alarma pentru fotbalul de azi, pentru care Figo este o “icoana”, o legenda. Banii continua sa dicteze intr-un sport unde fereastra de transferuri se prelungeste mult dupa inceperea campionatelor si unde nababi cu punga larga atrag mari talente ca fluturii. Dar chiar si asa, iluzia apartenentei continua sa bata ca o inima artificiala in mijlocul gintei de suporteri: Ronaldo nu va juca niciodata la Barcelona, Messi nu va pleca niciodata de la Barcelona, Rooney nu va juca niciodata la Liverpool (desi a facut-o in Liverpool). Aceasta inima bate frumos si face ca fotbalul sa fie frumos. Dar in spatele ei, ca o umbra, plutesc mii si mii de capete de porc. Pentru ca nu se stie niciodata

 

PS: despre istoria rivalitatii Real-Barcelona vorbeste jurnalistul Sid Lowe in noua sa carte

De ce Rooney ramane un superstar si alte cateva idei

A fost un weekend in fotbalul european incarcat cu multa pasiune, meciuri frumoase, evenimente unice (apocaliptice, zic unii) si cateva certitudini.

  • Mai intai Guardiola. Adus la cea mai buna echipa a Europei pe un cortegiu de superlative si privit de pe margine de chibitii care ii prevedeau un esec “cuissant”, catalanul mestereste inca la o echipa despre care multi spuneau ca a atins perfectiunea sezonul trecut si nu are ce sa mai arate. Dupa cateva incercari nereusite, cand a mai scartait o roata, a mai sarit un surub, Bayern-ul (de acum ii putem spune al lui Pep) a facut o reprezentatie cu Schalke, una de gala. Rapid, eficient, cu un pressing sus, cu o constructie in triunghi in toate zonele terenului, monstrul bavarez a aratat ca o masinarie ciudata dar inspaimantatoare care iese din atelierul unui savant nebun. Nu e o certitudine, dar e ceva frumos. Deocamdata
  • In Anglia Manchester City a jucat o ora peste ceea ce a putut United sa inteleaga. Sprintul de pilda al lui Jesus Navas pe langa ucenicul Fellaini contine toata istoria unui derby atat de asteptat: vitalitate contra autosuficienta. Totusi, din acest marasm United a ridicat un trandafir nealterat, baiatul cu bentita, erou al telenovelei de o vara, Rooney. Mereu pozitiv, carand baloane in atac, desfacand flancurile, atacand, respirand fotbal. La gol a trimis mingea aproape cu lehamite, stiind ca va fi gol, stiind de asemenea ca el este Raspunsul pentru aceasta echipa si nu Semnul de intrebare din vara. Moyes a luat notite. In tot acest timp Arsenal este lider, urmat de dusmanii de la Spurs. Mourinho a trecut peste dezastru dar nu convinge.
  • S-au intamplat lucruri-unicat in weekend: Balotelli a ratat primul sau penalty de cand joaca fotbal profesionist, Ramsey, cel care marca o data la trei ani, acum marcheaza in fiecare meci, Obi Mikel inscrie primul gol la Chelsea iar Barcelona cedeaza posesia cu modesta Rayo Vallecano, subliniind ca s-au schimbat vremurile si Tata are alta educatie

Cateva impresii si o frica dupa prima etapa a Ligii Campionilor

Aseara s-au jucat ultimele meciuri din prima runda a Ligii, sub acordurile celebrului imn ale carui placeri nu se mai termina niciodata (financiare si fotbalistice). Ca iubitor de fotbal m-am desfatat, pentru ca am asteptat de mult aceasta atipica si unica competitie sportiva, ciudata in felul ei subversiv de a atrage pasiuni si bani an de an. Am ramas deci cu niste impresii

  • Liga Campionilor este the real thing in fotbal: nu iarta, nu uita; e ceva serios si rece, unde incompetenta se pedepseste si diletantismul dispare batut crunt. Aici se joaca la sacrificiu, nu exista echipa a doua, menajari, meciuri amicale sau tovarasesti. Cea mai buna imagine este cea de la finalul meciului Napoli-Dortmund, cu nemtii in inferioritate numerica agatandu-se de ultimele secunde de joc ca un pitbull cu coltii de carne.
  • A doua luna de miere dintre Mourinho si Chelsea a luat sfarsit chiar pe Stamford Bridge sub fluieraturile razlete ale unui public mofturos. Basel conducea cu 2-1 in finalul partidei fiind suficient de buna incat sa merite o victorie-soc. Portughezul este astfel la a treia infrangere consecutiva in toate competitiile, din care doar prima, cea cu Bayern se justifica. Pare un patriarh care si-a pierdut un pic mojo-ul. La conferintele de presa este la fel de distractiv, smulgand rasetele prietenilor jurnalisti prin comparatiile suave cu ouale de gaina care trebuie tinute la cald. Dar asta denota si o usoara lipsa de concentrare, marcata de repetarea obsesiva a faptului ca “am castigat deja doua ligi ale campionilor”. Mourinho incepe, incet-incet sa priveasca catre trecut.
  • Barcelona si Real inseamna si in acest sezon si Cristiano vs Messi sau invers. Acest bruce lee il bate pe van damme modern continua sa tina in priza fotbalul cu hattrick-uri dublate de alte hattrick-uri, unul mai frumos decat altul. La sfarsit, va ramane doar unul. Care sfarsit? In acest sezon insa acest duel acopera alte realitati ale celor doua imense cluburi: Realul se acomodeaza cu savoir vivre-ul lui Ancelotii iar Barcelona cu metoda inginereasca mai pragmatica a lui Tata Martino, care e inca pe santier, cu “cashcheta”, pe ceafa, inconjurat de neymari, mesii si alexisi care  muncesc la reconstructie. Din pacate cu aceeasi fundatie subreda.
  • Steaua a aratat 67 de minute ca o echipa inchegata, agresiva, cu o tranzitie rapida si care parea sa controleze un meci in care avusese pana atunci mai multe ocazii decat amfitrionii mai bine cotati. Apoi lumea  a observat slitul desfacut al costumului de gala pana atunci perfect. Si cum spuneam, cu slitul desfacut nu prea esti primit in lumea buna. Dar e atat de usor sa-ti inchizi dracului fermoarul de la pantaloni, de fapt e atat de usor si de evident incat e greu de crezut ca poti sa apari asa la dineu. Cu Chelsea se va invata lectia slitului, dar acolo trebuie un costum cu mult, mult mai bun, croit impecabil. Iar asta e greu de facut

Partea urata a zilelor de Champions League si care ma face un pic sa tremur il are in prim-plan pe Klopp. Reactia lui fata de arbitrul de rezerva la primul gol al italienilor nu a avcut nimic omenesc in ea, a fost un urlet primar al subconstientului. Imi place Klopp. Cred ca este un om si un antrenor extraordinar. Dar trebuie sa invete sa nu mai repete astfel de reactii.

Cum l-am omorat pe Vancevici

Prima data cand cineva mi-a vorbit despre moarte eram un copil care se juca cu picioarele prin praful drumului. La tara, printre umbrele corcodusilor, adunam in pumni nisip fin din lunile lui Iulie si August si radeam zgomotos. Eram liber.

Pana in seara aia cand mosul, bunicul meu, cu ochii sticlind, m-a chemat haraind in tinda, cu mana tremuranda: “hai vino sa-ti zic ceva…”. Statea pe marginea patului, cu sticla gri de tuica sprijinita pe genunchi si cu tigara neaprinsa in coltul buzelor galbene. Scuipa intr-un lighean si, mirosind a tutun imi zise: “stai acilea, sa-ti zic ceva…eu am luptat in razboi, in ala mare. M-au prins rusii si m-au legat, dar am fugit, am luat-o prin araturi si boscheti si era iarna…Da’ nu de asta vreau sa-ti zic. Asculta aici. Intr-o zi, eram la sant cu Udrila si Pancea. Astia beau de stingeau si trageau tutun. Eram de paza la hambarele cu grau. Era o iarna rece, pamantul era bocna si ningea viscolit. Era ger. Odata am vazut in fata doi insi. Unul tragea spre noi. Erau in paltoane din alea verzi. Erau rusi. Doua iscoade. Atunci l-au prins pe Udrila in umar. Asta se lasa pe o parte si incepu sa planga. II intrase glontu in umar, plangea ca prostu ca n-avea nici pe dracu. Pancea era cel mai tanar si o lua la fuga prin boscheti spre sosea unde era cazemata. Eu ramasei singur. Destele mi se inghetasera pe tragaci. A dracu sa fie daca tragea. Una din iscoade sari in sant, scoase baioneta si vine spre mine, bolborosind ceva. In spatele lui, alalalt striga: “Vancevici, vancevici!”. Eu stateam cu gura cascata. Nu tremuram, ma uitam la el cum venea. Avea buzele stranse, de parca ii era greata de ceva. Ma uitam cum venea sa ma taie. Apoi m-a apucat asa o groaza. M-am dat inapoi, m-am proptit cu picioarele in pamant, am ridicat de jos caldarea cu ciorba si am aruncat-o spre el. Asta nu se astepta. Ciorba era calduta asa. Tocmai o facusem. Il lovi in cap. Eu ma dezmeticii si intelesei atunci ca o sa ma taie daca nu fac ceva. Am scos cutitul, era cutit d-ala din otel lung, albastru. M-am apropiat de Vancevici asta si l-am taiat la burta, mai sus asa spre coasta. Asta scapase baioneta si ma privea cum cu ochi sticlosi. Cazu in genunchi si se tara in spate, ca un sobolan ranit. Eu il priveam cum se taraste. Groaza de adineauri mi se urcase in cap toata, cu sangele. Ma uitam la el ca la o jivina. Nici nu mai stiam ca e om, ca mine. Asa ca m-am urcat pe el. A ridicat mainile sa se apere, dar l-am taiat peste ele. Urla. Apoi l-am taiat la gat. Dup-aia m-a luat scarba. Am sarit santu spre sosea si am luat-o la goana. In fata Pancea alerga cu vreo 5 insi in intampinarea mea…”. Mosu se opri, mai sorbi din tuica, si ma privi parca cu coada ochiului. Eu il priveam cu gura cascata. “Asa l-am omorat pe Vancevici. De atunci Vancevici asta nu ma lasa sa dorm neam”. Parca plangea. Oricum tremura tot. Apoi s-a aplecat usor si mi-a ciufulit parul cu palma noduroasa.”Hai du-te la ma-ta!” mi-a soptit harait.

Am iesit atunci cu inima batandu-mi. Vancevici intrase in lumea mea.